Zâna Bujorului Roz
Era o zi senină de mai, în care păsărelele ciripeau în graiul lor cât era ziua de lungă, iar fluturii și albinele roiau în voie prin grădina minunată, de la țară. Era încântătoare, cu felurite flori colorate și parfumate, legume, dar și nenumărate soiuri de pomi fructiferi, care la sfârșitul verii și începutul toamnei urmau să răsfețe familia Livezeanu cu fructele dulci, aromate și pline de vitamine.
Maria era nepoata și se afla în vizită la bunici, pentru câteva zile, căci ea mergea la școală în marele oraș, unde locuia cu familia ei. Era o fetiță înaltă pentru cei șapte ani ai săi, cu ochii verzi, cu o codiță împletită, de culoarea spicului de grâu și câțiva pistrui pe fața ei gingașă. Iubea să vină în vizită la bunici și să-și petreacă vacanțele la țară, dar mai mult decât atât era îndrăgostită de grădina bunicilor, care i se părea un loc fascinant, tocmai bun de explorat.
De fiecare dată când intra pe poartă, se simțea ca și cum ar fi accesat un portal magic și ar fi ajuns într-o lume fermecată, un loc asemănător cu cel din poveștile pe care i le citeau mama sau bunica, înainte de somn.
De multe ori, Maria visa cu ochii deschiși și iși imagina că grădina bunicilor era un loc magic, unde trăiau zâne, elfi și spiriduși jucăuși, iar ea era Păstrătoarea Cheii Grădinii Secrete. Visa că doar ea avea acces acolo și era cea care păstra secretul existenței creaturilor magice, care erau atât de fascinante, care îi vorbeau și îi povesteau lucruri nemaiauzite.
De data asta, avea o misiune importantă. Trebuia să verifice dacă bujorul înflorise. Bunica ei îl plantase cu câțiva ani în urmă, dar timpul trecuse și, an de an, acesta nu înflorise, rămânând doar o plantă cu tulpini vișinii. Fetița încă spera ca anul acesta să-l vadă înflorit. Cu o seară în urmă, când părinții ei o aduseseră la bunici, fiind puțin răcită, fugise în grădină și cu mare încântare văzuse că bujorul era plin de boboci delicați, care dintr-o clipă într-alta erau pe cale să se deschidă. Maria se trezise dis-de-dimineață, luase micul dejun în grabă și fugise la locul ei preferat.
Se apropie tiptil, pe cărarea presărată cu flori și zâmbi cu gura până la urechi, când văzu că primul boboc își deschisese petalele delicate, de culoare roz, în timp ce fusese răsfățat de roua-dimineții, iar acum razele soarelui îl mângâiau discret. Era atât de frumos! Se aplecă ușor și mirosi îndelung parfumul florii. Era tare fericită să vadă, în sfârșit, că bujorul înflorise! De atâta fericire, aproape că se simțea mai bine. Nu mai strănuta, iar tusea nu o mai deranja.
Atinse ușor, cu vârful degetelor, petalele delicate. Erau atât de catifelate! Fetița privi cu atenție fiecare petală a florii și admiră cu încântare și restul bobocilor, care încă așteptau cuminți să se deschidă și să cunoască lumea. Când vor înflori complet, va fi o adevărată încântare!
La un moment dat, în timp ce fetița urmărea cum o buburuză se plimba încet pe frunzele bujorului, surprinse o creatură mică care era așezată pe petalele roz ale florii. Ființa aceea micuță îi zâmbea. Nu era mai mare decât degetul mare al copilei, îmbrăcată într-o rochie diafană, de culoare trandafirie, cu picioarele goale. Avea părul lung, împletit și ochii albaștri, în nuanța cerului senin de vară. Două aripi multicolore i se mișcau ritmic în spate.
Maria se frecă la ochi, căci nu-i venea să creadă ceea ce vedea. Chiar se ciupi de mână ca să se convingă că nu visează, când făptura delicată i se adresă:
— Îmi pare bine că în sfârșit ne putem întâlni, Maria! Eu sunt Zâna Bujorului și mă bucur să întâlnesc o fetiță care iubește florile și natura.
— Zâna Bujorului... nu-mi vine să cred! murmură fetița. Dar de unde îmi știi numele?
— Eu știu tot ce se întâmplă în această grădină. Știu că tu iubești locul acesta și de fiecare dată vii să ne vizitezi.
— Am o întrebare, spuse copila, puțin rușinată. De ce a înflorit atât de greu bujorul? Are câțiva ani de când este plantat... și am tot așteptat...
— Maria, fiecare floare și fiecare lucru are nevoie de timp. Iar noi trebuie să avem răbdare și speranță. Noi, zânele din grădină, ne ocupăm de flori și avem grijă de ele ca să înflorească, ca să ofere nectar și polen pentru albine și fluturi. M-am bucurat tare mult când am văzut că ai răbdare și că nu ți-ai pierdut speranța că într-o zi va înflori. Așa că am decis că acum e momentul potrivit ca bujorul roz să înflorească.
— Nu m-am gândit niciodată la asta. Dar ce se întâmplă cu plantele sau florile care nu înfloresc niciodată sau se usucă?
— Atunci când oamenii care le-au plantat nu mai cred în ele, din păcate, noi, zânele, nu mai avem nicio putere și nu le putem ajuta, astfel nu mai înfloresc și se usucă.
— Dar și florile acestui bujor se vor usca, spuse fetița întristată. Eu nu vreau asta! Vreau să rămână înflorit! Pentru totdeauna.
— Maria, trebuie să înțelegi că fiecare floare are menirea ei. Fiecare floare are anotimpul ei și nu poate râmâne veșnic înflorită. Gâzele se bucură de florile grădinii. Și noi, zânele. Și voi, oamenii. Ghiocelul e prima floare care vestește primăvara. Urmează laleaua, narcisa. O sumedenie de flori. Flori de vară și flori care ne surpind cu frumusețea lor, chiar și toamna târziu. După ce ele se usucă, intră într-o perioadă de odihnă. Nu trebuie să fii tristă, ele vor înflori din nou, anul următor. Chiar și bujorul!
— Îmi promiți?
— Sigur, îți promit! Doar trebuie să crezi, o asigură Zâna Bujorului. Vrei să-ți arăt lumea noastră?
— Daa, răspunse Maria, plină de entuziasm.
— Pentru asta, trebuie să presar un strop de polen magic și vei deveni mică, ca să poți vedea mai bine totul.
Zâna Bujorului luă în vârful degetelor un strop de polen magic și îl presără peste părul fetiței. În câteva secunde, Maria începu să se micșoreze din ce în ce mai mult, pănă ajunse mică, mică, având cât jumătate din înălțimea frumoasei zâne. Fetița o luă de mână, iar ființa magică zbură cu ea, deasupra grădinii bunicilor. Fetița era încântată de tot ce vedea și de tot ce îi povestea însoțitoarea ei. O mulțime de zâne aveau grijă de pomii fructiferi, le curățau frunzele și le mângâiau florile. Presărau magie și vindecau bolile care atacau frunzele, scoarța copacilor sau fructele.
Făcu cunoștință cu Zâna Liliacului, care purta o rochie mov și un colier din steluțe alb-sidefiu. Ființa magică o mângâie pe păr și zbură grăbită, scuzându-se că avea foarte mult de lucru cu florile-buchet, cele de liliac. În grădina bunicilor erau plantați mai mulți arbuști de liliac roz, alb și mov. Maria iubea parfumul lor, forma florilor și adora de fiecare dată jocul căutării unei flori cu cinci sau șapte petale. Bunica îi povestise că acelea aduceau noroc. Căutarea era destul de dificilă, dar Maria nu renunța niciodată, până nu găsea o astfel de floare. Zâna Liliacului își aminti de jocul fetei și se întoarse în zbor, oferindu-i cadou o astfel de floare, cu cinci petale. Copila îi mulțumi pentru cadoul prețios și promise că îl va păstra cu drag.
Din zbor și la acea dimensiune, grădina îi apărea așa cum nu o văzuse niciodată. Acum știa că era cu adevărat magică. Acum putea crede că ea urma să fie Păstrătoarea Secretului acelor zâne gingașe și acelor minunății. Era fericită că fusese atât de norocoasă să vadă atâtea lucruri incredibile.
Grădina era uriașă! Peste tot zumzăiau gâze și păsărele ciripeau! Era o lume atât de frumoasă, pe care Maria își promise că o va purta mereu în suflet. Zâna Bujorului Roz încheie turul în zbor, după care aterizară ușor pe petalele roze ale florii.
— Mulțumesc mult! A fost minunat să pot vedea tot ce nu știam! spuse Maria, cu fericire în glas.
— Mă bucur că ți-a plăcut! Ai răbdare și curând vei vedea și ceilalți boboci înfloriți!
— Așa voi face. Promit că de fiecare dată când vin la bunicii mei, voi avea grijă de grădină, împreună cu ei. Voi păstra și secretul vostru!
— Mulțumim, Maria! Ești o fată specială și vei face multe lucruri minunate!
— O să te mai văd vreodată?
— Sigur, eu sunt mereu aici. La fel și celelalte zâne. Grădina este casa noastră. Cât timp vei crede în noi, ne vei găsi având grijă de flori, îi răspunse Zâna Bujorului. Acum trebuie să plec, dar sigur ne vom revedea.
— Pe curând, Zâna Bujorului!
— Pe curând, Maria!
Fetița continuă să se mai plimbe prin grădină o bucată de vreme, fascinată de tot ce i se întâmplase. Își promise că va avea mereu grijă de grădina bunicilor, că va avea mereu răbdare și va crede în lumea zânelor.
După câteva zile, Maria se întoarse la școală, în marele oraș, dar amintirea grădinii o păstra încă în suflet, ca pe o comoară de preț. La ora de desen, pictă grădina bunicilor: pomii încărcați de flori, arbuștii de liliac și bujorul roz. Pe o petală stăteau o zână micuță, cu aripi de fluture și o fetiță cu păr împletit.