Bun venit în Alandala!
Parcă plutesc! Cât de ciudat mă simt, își spuse băiatul în sinea lui. Deschise ușor ochii și rămase surprins când observă că nu mai era acasă.Era undeva în natură, dar totul era ciudat, nu mai fusese niciodată într-un astfel de loc: cerul era multicolor ca un curcubeu, norii pufoși erau așezați pe jos aidoma unor covoare, iar o mulțime de fire de iarbă își luaseră zborul spre cer. Tot acolo văzu și un copac atârnat cu susul în jos, plin cu jucării. Dar copacul nu era verde, era mov. Ce ciudățenii, își spuse el.
Unde dispăruse camera lui? Își aminti că se juca în cameră, avea jucăriile împrăștiate peste tot, iar mama lui îi strigase ceva din bucătărie. Nu-și mai aminti ce auzise, iar apoi se trezise aici.
— Bun venit în Alandala! îi strigă cineva, trezindu-l din visare.
— Poftim? se minună băiatul, zărind la câțiva pași de el o maimuță și un elefant, care îl priveau cu mare atenție.
— Spuneam că ești binevenit în Alandala! Eu sunt Tita, spuse maimuța chicotind, iar el e Tino, arătând spre elefant. E puțin mai tăcut, dar e foarte simpatic. Tu cine ești?
— Sunt Matei, răspunse băiatul. Voi știți cum am ajuns aici?
— Nu știm exact, dar sigur ești aici pentru că trebuie să fii aici, spuse maimuța entuziasmată.
— Hai să-ți prezentăm Alandala, adăugă Tino, prinzând puțin curaj.
— Dar ce este Alandala? întrebă Matei, privind curios de jur împrejur.
— Ei bine, Alandala e ceea ce vezi. Alandala e o creație a copiilor, îi răspunse Tita.
— Dar nu înțeleg, se plânse Matei. Vreau acasă.
— Ei, ai răbdare. O să înțelegi și te vei întoarce și acasă, îl consolă Tino, elefantul.
— Hai să ne plimbăm și ai să vezi mai multe, adăugă Tita.
— Bine, dar după aceea trebuie să mă ajutați să ajung la casa mea.
— Vei reuși să faci asta singur, chicoti Tita.
Porniră pe o cărare cu pietre colorate. Pe drum găsiră un rucsac cu cărți de povești, pe o bancă erau înșirate niște creioane mari, iar într-un copac de la marginea unei păduri văzură multe haine agățate de ramuri. Apoi întâlniră o girafă încălțată cu papucii unui copil. Girafa povesti că erau niște papuci rătăciți, pe care i-a găsit într-un copac, pe când era la ora mesei. Era cât pe ce să-i mestece, dar le-a mai dat o șansă și i-a încălțat repejor.
La un moment dat, după ce ieșiră din pădure, se auzi un zgomot. Buf! O pisica gri de pluș, cu mustăți argintii, ateriză din cer precum un avion scăpat de sub control.
— Ce se întâmplă? întrebă Matei speriat.
— A picat de sus. Poate a aruncat-o vreun copil supărat. Se întâmplă destul de des lucrurile astea, așa că nu ai de ce să te sperii, îi explică Tita.
— Am văzut destul din Alandala, zise Matei îmbufnat. Chiar vreau acasă. Sigur mama se întreabă pe unde sunt.
— Trebuie să mergem la înțeleapta bufniță. Ea știe cu siguranță cum poți pleca de aici, spuse Tino.
— Unde o găsim? întrebă Matei cu multă nerăbdare în voce.
— Chiar aici, în copacul de deasupra noastră, arătă Tita spre un copac albastru, uriaș, care plutea pur și simplu în aer.
— Mina, avem nevoie de tine, îi strigă elefantul. Zboară până la noi și ajută-ne.
Auzind chemarea prietenilor ei, bufnița Mina zbură din copac și se așeză pe spatele lui Tino.
— Bine ai venit în Alandala, Matei! i se adresă bufnița cu glas răgușit.
— Cum știi numele meu?
— Eu știu multe, răspunse Mina. Știu că vrei să ajungi acasă. Știu și cum poți ajunge.
— Spune-mi, te rog!
— Mai întâi, trebuie să treci un test simplu. Să găsești trei obiecte prin mulțimea asta de lucruri rătăcite: un scaun de lemn, un măr roșu și o minge de fotbal, spuse Mina hotărâtă. Apoi închizi ochii și vei ajunge imediat acasă.
— Dar e imposibil. O să dureze o veșnicie. Aici totul e alandala, nimic nu e la locul lui, nici măcar culorile nu sunt unde ar trebui să fie.
— Suntem siguri că ai să te descurci. Tu ești cel mai fericit când lucrurile sunt alandala, îi răspunse Mina, făcându-i cu ochiul. În privința culorilor, trebuie să știi că cineva a răsturnat niște vopsele în joacă și a ieșit cum vezi, dar e foarte frumos și așa.
— Nu știu cum pot găsi lucrurile astea, spuse Matei cu tristețe.
— Ei, încearcă. Nu te da bătut! Spor la căutat, strigă Mina și își luă zborul.
— Trebuie să mă ajutați și voi, îi rugă Matei pe elefant și pe maimuță, care erau încă acolo.
— Te vom însoți în aventura asta, dar nu te putem ajuta, răspunse elefantul.
— Este misiunea ta, preciză maimuța.
— Bine, bine... mormăi Matei resemnat. O să le găsesc singur.Și porniră mai departe prin Alandala.
La un moment dat, ajunseră pe o insulă frumoasă, cu nisip scânteietor, fin ca mătasea. Pe o limbă de nisip era o corabie naufragiată, iar Matei se gândi că poate acolo era un loc bun în care s-ar fi găsit obiectele pierdute.
Urcară pe punte, unde găsiră un coș cu castraveți. Era un semn bun, poate găseau și mere, se gândi Matei.Coborâră și ajunseră în cabina căpitanului. Acolo erau frunze de alun, flori de grădină și multe castane. Matei era dezamăgit. Se plimbară prin celelalte cabine ale echipajului, dar nu găsi nimic din ce căuta. Urcară din nou pe punte și se uită în larg. Apa era de un mov minunat, țestoase uriașe erau deasupra valurilor, încercând să se prindă de niște zmee colorate. Matei nu înceta să se minuneze de locul unde se afla. Era mai incredibil decât cel mai incredibil vis pe care îl avusese, iar el avea cu adevărat cele mai incredibile vise.
Apoi puse mâna pe timonă și își imagină că el era căpitanul. Stătu așa pentru câteva secunde, după care deschise ochii, iar lângă timonă zări un coș mic, împletit din nuiele, în care se afla un măr roșu. Ura! Găsise un obiect.
Era hotărât să coboare de pe corabie, când în valuri, destul de aproape, văzu un scaun de lemn. Nu știa cum ar fi putut să-l pescuiască din apă, dar după câteva clipe îi veni ideea să se urce pe spatele unei țestoase uriașe. Una dintre ele, stătea liniștită chiar aproape de mal. Se urcă pe spatele ei și o rugă să-l ajute să ia scaunul din apă. Era foarte fericit! Ura din nou! Găsise și cel de-al doilea obiect.
Coborâră de pe corabie și mai merseră o vreme, până când ajunseră într-un lan cu grâu, iar în mijlocul lui era o sperietoare de ciori. În loc de cap, avea o minge de fotbal. Alergă până la ea și cu grijă scoase mingea colorată. Matei țopăi de fericire, găsise toate obiectele, iar acum putea în sfârșit să se întoarcă acasă.
Își luă la revedere de la Tino și Tita, închise ochii și ca prin farmec ajunse acasă. Camera era la fel de dezordonată ca și înainte, iar mama veni din bucătărie și îl rugă să-și aranjeze lucrurile. Băiatul realiză că nu era atât de greu să facă ordine, ba chiar era distractiv.
Aventurându-se prin Alandala, Matei învățase o lecție importantă și își propusese să fie mai harnic și mai ordonat, așa că se apucă imediat de treabă. După o jumătate de oră, toate lucrurile erau la locul lor. Mama fu surprinsă de atitudinea băiatului și îl felicită pentru munca lui.